Glosar muzical

Reglarea înălțimii fiecărei corzi (sau note) a unui instrument. În acordajul standard al chitarei, corzile libere sunt Mi, La, Re, Sol, Si, Mi, de la a 6-a la prima; alte acordaje, precum Drop D, schimbă una sau mai multe corzi.

În practică: Acordor

Nota după care se acordează toate instrumentele ca să poată cânta împreună: standardul actual este La de concert (La4) la 440 Hz. Unele orchestre acordă puțin mai sus, de aceea acordorul de pe acest site îți permite să setezi La între 430 și 450 Hz.

În practică: Acordor

Numărul de vibrații pe secundă ale unui sunet, măsurat în herți (Hz). Cu cât frecvența este mai mare, cu atât sunetul este mai acut: La de concert are 440 Hz, iar La-ul de o octavă mai sus are 880 Hz.

În practică: Acordor

O unitate pentru măsurarea acordajului: un cent este a suta parte dintr-un semiton, deci o octavă are 1.200 de cenți. Urechea abia sesizează o diferență de până la aproximativ 5 cenți, adică intervalul în care acordorul de pe acest site se face verde.

În practică: Acordor

Calitatea unui sunet care îl face să pară grav sau acut, stabilită de frecvența vibrației. Nu este același lucru cu volumul (intensitatea) sau cu timbrul (culoarea sunetului).

În practică: Acordor

Cea mai mică distanță dintre două note în muzica occidentală, de exemplu de la Mi la Fa sau de la Do la Do♯; la chitară este o tastă. Fiecare semiton înmulțește frecvența cu aproximativ 1,0595, iar 12 semitonuri formează o octavă.

În practică: Armonie

O distanță de două semitonuri, de exemplu de la Do la Re; la chitară sunt două taste. Atenție: în unele limbi „ton” se folosește și ca sinonim pentru tonalitate („cântecul este în tonalitatea Sol”).

În practică: Game

Distanța dintre două note, numărată în trepte și măsurată în semitonuri: de la Do la Sol este o cvintă perfectă, 7 semitonuri. De la el își iau numele terța mare, cvarta perfectă și toate celelalte, și stă la baza educației urechii.

În practică: Studiu

Intervalul dintre o notă și următoarea cu același nume, mai sus sau mai jos. Frecvența se dublează cu fiecare octavă (La 440 Hz, La 880 Hz), iar o octavă are 12 semitonuri; ambitusul vocal se măsoară de obicei în octave.

În practică: Canto

O succesiune de note în ordinea înălțimii, în limita unei octave, după un model fix de tonuri și semitonuri. Din ea provin melodiile, solourile și acordurile unei tonalități.

În practică: Game

O gamă de șapte note cu modelul ton, ton, semiton, ton, ton, ton, semiton. Do major folosește doar clapele albe ale pianului: Do, Re, Mi, Fa, Sol, La, Si. Este cea care sună „veselă” și baza acordurilor diatonice.

În practică: Game

Gama minoră naturală are șapte note în modelul ton, semiton, ton, ton, semiton, ton, ton și sună mai întunecat decât cea majoră. La minor folosește aceleași note ca Do major, pornind de la La: La, Si, Do, Re, Mi, Fa, Sol. Există și minorul armonic și cel melodic.

În practică: Game

O gamă de cinci note, fără semitonuri între ele, preferată pentru solourile de rock, blues și muzică populară. Pentatonica de La minor are notele La, Do, Re, Mi, Sol.

În practică: Game

Pentatonica minoră cu încă o notă, „nota blues” (cvinta micșorată, sau cvarta mărită). Gama blues de La are notele La, Do, Re, Mi♭, Mi, Sol.

În practică: Game

O gamă obținută pornind aceeași succesiune de note de pe altă treaptă. Modurile gamei majore sunt ionic, dorian, frigian, lidian, mixolidian, eolian și locrian, fiecare cu caracterul său: Re dorian folosește notele din Do major, de la Re la Re.

În practică: Game

Ansamblul de note și acorduri care se învârt în jurul unei note de odihnă, tonica. Sol major, de exemplu, folosește gama Sol major și are acordul G ca centru.

În practică: Armonie

Tonalitățile majoră și minoră care au aceleași note și aceeași armură, precum Do major și La minor, sau Sol major și Mi minor. Minorul relativ se află mereu cu trei semitonuri sub majorul respectiv.

În practică: Armonie

Un ansamblu de trei sau mai multe note cântate împreună. Este definit de nota sa fundamentală și de calitatea sa (major, minor, cu septimă…), pe care le scrie cifrajul: C, Am, G7.

În practică: Acorduri

Un acord de trei note suprapuse în terțe: fundamentală, terță și cvintă. Triadele de bază sunt majoră, minoră, diminuată și mărită; Do major este Do, Mi, Sol.

În practică: Acorduri

Un acord de patru note: o triadă plus septima, precum C7 (Do, Mi, Sol, Si♭) și Cmaj7 (Do, Mi, Sol, Si). Este baza armoniei din jazz și bossa nova.

În practică: Acorduri

Un acord cântat cu la bas altă notă decât fundamentala. În prima răsturnare terța este la bas; în a doua, cvinta. C/E este Do major în prima răsturnare.

În practică: Acorduri

Un acord a cărui notă cea mai joasă nu este fundamentala, scris cu bară oblică: C/E este un C cu Mi la bas, iar G/B este un G cu Si la bas. Așa faci ca linia de bas să meargă pas cu pas.

În practică: Acorduri

Un sistem care scrie acordurile cu litere și semne deasupra versurilor: C, Dm, G7, F♯m7(♭5). Fiecare literă este o notă (C, D, E, F, G, A, B), iar restul indică calitatea acordului.

În practică: Acorduri

Felul în care sunt distribuite notele unui acord: care note, în ce octavă și în ce ordine. Același acord are multe aranjamente, mai deschise sau mai strânse, iar fiecare schimbă culoarea sunetului.

În practică: Acorduri

Un acord cântat notă cu notă, în succesiune, în loc să fie cântat deodată. Poate urca, coborî sau alterna și stă la baza multor modele de fingerpicking, a solourilor și a încălzirilor vocale.

În practică: Acorduri

Un acord de două note, fundamentală și cvintă (uneori cu octava), fără terță, deci nici major, nici minor. Se scrie cu un 5, ca în E5, și este mult folosit în rockul distorsionat.

În practică: Acorduri

Acordurile construite pe fiecare notă a unei game, folosind doar notele acelei game. În Do major, acordurile diatonice sunt C, Dm, Em, F, G, Am, B°.

În practică: Armonie

Poziția unei note sau a unui acord în gamă, numărată de la tonică și scrisă cu cifre romane (I, ii, V). În tonalitatea Do, treapta a cincea este Sol.

În practică: Studiu

Rolul unui acord în tonalitate: tonică (odihnă), subdominantă (îndepărtare) sau dominantă (tensiune care cere rezolvare). În Do major, C este tonica, F subdominanta și G dominanta.

În practică: Armonie

O diagramă care ordonează cele 12 tonalități din cvintă în cvintă (Do, Sol, Re, La, Mi…), în care fiecare pas în sus cu o cvintă adaugă un diez în armură. Arată care tonalități sunt vecine și care acorduri merg împreună.

În practică: Armonie

O succesiune de acorduri care se repetă de-a lungul unui cântec, precum I–V–vi–IV. Compozitorul de pe acest site sugerează următorul acord al unei progresii după atmosfera pe care o creează.

În practică: Compune

O clemă care ține toate corzile apăsate pe o tastă și ridică înălțimea cu un semiton pe tastă, ca să poți cânta poziții ușoare de acorduri într-o altă tonalitate. Cu capodastrul pe tasta 2, poziția de C sună ca D.

În practică: Armonie

Schimbarea unui cântec sau a unei progresii într-o altă tonalitate, mutând fiecare notă și acord cu aceeași distanță: urcând 2 semitonuri, C devine D, iar G devine A. Se folosește ca să potrivești un cântec unei voci sau unui instrument.

În practică: Armonie

O tehnică în care un deget, de obicei arătătorul, apasă mai multe corzi deodată pe aceeași tastă, ca o bară. Ea face posibil acordul F la chitară și îți permite să muți aceeași poziție pe orice tastă.

În practică: Acorduri

Un mod de a cânta în care corzile unui acord sună una câte una, cu degetele (sau cu o pană), în loc să fie lovite toate deodată. De obicei degetul mare se ocupă de bas, iar celelalte degete de corzile subțiri.

În practică: Acompaniament

Un model de mișcări ale mâinii drepte, în jos și în sus, care dă ritmul acompaniamentului la chitară. Pop-ul, samba, reggae și bossa nova au fiecare modelul său.

În practică: Studiu

Senzația ritmică a unui stil, făcută din ritm și accente: groove-ul de baião, de samba, de blues. În acompaniament, groove-ul stabilește cum se îmbină basul, tobele și acordurile.

În practică: Acompaniament

O bază cu armonie, bas și tobe, fără melodie, peste care cânți la un instrument sau cu vocea. Pe acest site scrii acordurile, iar baza rulează în buclă, în tempoul și groove-ul pe care le alegi.

În practică: Acompaniament

Bătăi pe minut: câți timpi încap în 60 de secunde, cea mai frecventă măsură a tempoului. Fiecare timp durează 60.000 ÷ BPM milisecunde; la 120 BPM, asta înseamnă 500 ms.

În practică: Metronom

Viteza muzicii. Poate fi dată în BPM sau printr-un termen italian, precum Andante (în ritm de mers) și Allegro (rapid și vioi), ale căror intervale de BPM variază de la o sursă la alta.

În practică: Metronom

Împărțirea muzicii în grupuri regulate de timpi, arătată ca o fracție la începutul portativului. Cifra de sus spune câți timpi are fiecare măsură; cea de jos, ce valoare de notă primește un timp: în 4/4, patru pătrimi.

În practică: Metronom

O măsură în care fiecare timp se împarte în două, precum 2/4, 3/4 și 4/4. Un vals, în 3/4, are trei timpi pe măsură.

În practică: Metronom

O măsură în care fiecare timp se împarte în trei, precum 6/8, 9/8 și 12/8. Măsura de 6/8 are doi timpi, fiecare cu trei optimi.

În practică: Metronom

O măsură în care timpii se grupează în părți inegale, precum 7/8 numărat 2+2+3 sau 5/4 numărat 3+2. Este frecventă în jazz, în rockul progresiv și în muzica balcanică.

În practică: Metronom

Împărțirea fiecărui timp în părți egale mai mici: două optimi, trei triolete, patru șaisprezecimi. Numărarea subdiviziunii ține ritmul constant; metronomul de pe acest site redă de la 1 până la 8 clicuri pe timp.

În practică: Metronom

Un grup de note care împarte timpul altfel decât în mod obișnuit. Cel mai frecvent este trioletul: trei note în locul a două, precum trei optimi într-un timp de pătrime. Există și cvintolete, sextolete și septolete.

În practică: Metronom

Mutarea accentului pe un timp slab sau pe partea slabă a unui timp: nota începe în afara timpului forte și se prelungește peste el. Ea dă swing-ul sambei și al funkului.

În practică: Studiu

O notă care cade între timpi, pe partea slabă a timpului („și”-ul din 1-și-2-și). În reggae, chitara cântă pe contratimp.

În practică: Studiu

Două sau mai multe ritmuri cu pulsații diferite în același timp, precum 3 contra 2 (trei note în timpul a două) sau 4 contra 3. Metronomul de pe acest site redă fiecare voce cu propriul sunet, ca să exersezi aceste raporturi.

În practică: Metronom

Un aparat care marchează timpul cu clicuri regulate, la un număr de bătăi pe minut ales de tine. Se folosește ca să exersezi cu precizie, să crești treptat viteza și să ții ritmul constant.

În practică: Metronom

Un mod de a cânta în care optimile sunt inegale: prima durează mai mult decât a doua, aproape ca un triolet ale cărui primele două note sunt legate. Este marca jazzului și a bluesului; metronomul de pe acest site are o opțiune de swing.

În practică: Metronom

Intervalul dintre sunetul original și ecoul său, în milisecunde. Ca ecoul să cadă în groove, se folosește o fracție din timp: la 120 BPM, pătrimea durează 500 ms, iar optimea cu punct, 375 ms.

În practică: Metronom

Distanța dintre cea mai joasă și cea mai înaltă notă pe care o voce o cântă ferm, măsurată în note, semitonuri sau octave. Testul de pe acest site numără nota pe care o ții o jumătate de secundă.

În practică: Canto

Partea ambitusului în care o voce sună cel mai confortabil și în care melodia unui cântec petrece cea mai mare parte a timpului. Este mai scurtă decât ambitusul și te ajută să alegi tonalitatea în care cânți.

În practică: Canto

Împărțirea vocilor în tipuri după ambitus și timbru: bas, bariton și tenor printre cele bărbătești; contralto, mezzosoprană și soprană printre cele femeiești. Ambitusul sugerează tipul, dar timbrul și un profesor de canto decid.

În practică: Canto

Un exercițiu de canto pe o vocală, fără versuri, în care o frază scurtă se repetă urcând sau coborând câte un semiton. Încălzește vocea, antrenează intonația și lărgește ambitusul confortabil.

În practică: Canto

Simbolul de la începutul portativului care spune ce notă se află pe fiecare linie. Cheia Sol marchează nota Sol pe linia a doua și este pentru vocile și instrumentele acute; cheia Fa marchează nota Fa pe linia a patra și este pentru cele grave.

În practică: Studiu

Ansamblul de cinci linii și patru spații pe care se scriu notele: cu cât nota este mai sus pe portativ, cu atât sunetul este mai acut. Liniile suplimentare prelungesc portativul deasupra și dedesubt.

În practică: Studiu

Diezii sau bemolii scriși imediat după cheie, care se aplică întregii piese și arată tonalitatea. Un diez (Fa♯) înseamnă Sol major sau Mi minor; un bemol (Si♭), Fa major sau Re minor.

În practică: Studiu

Simboluri care arată cât durează fiecare notă: întreagă, doime, pătrime, optime, șaisprezecime și așa mai departe, fiecare valorând jumătate din cea dinaintea ei. În 4/4, pătrimea primește un timp.

În practică: Studiu

Un semn care schimbă înălțimea unei note: diezul (♯) o ridică un semiton, bemolul (♭) o coboară un semiton, iar becarul (♮) anulează schimbarea. Ține până la sfârșitul măsurii.

În practică: Studiu

Exercițiu de recunoaștere după ureche a intervalelor, acordurilor, treptelor gamei și ritmurilor, fără să vezi partitura. Site-ul are exerciții în runde de 10, cu dictare ritmică și „cântă nota”.

În practică: Studiu